E o senzatie pe care nu stiu cum sa o descriu. E o situatie noua careia nu stiu cum sa ii fac fata. Vin momente in care nu stiu ce s-a intamplat, ma simt din alta lume si parca traiesc o poveste.
Mai mereu in ultimele zile, traiesc povestea nou si prost creata. Desi e greu de crezut nu ma revolt impotriva nimanui, nu cer explicatii, nu pun intrebari si sunt constienta ca raspusul va veni cand posibila mea intrebare, va fi moarta.
Desi nimeni nu-mi sta in preajma stiu ca nu sunt singura. Ce nu inteleg e parasirea, abandonarea, desi tu, ma iubesti. Imi vin toate senzatiile, toate gusturile, tot mirosul si simtul tau in minte, mai puternice decat oricand. Incerc sa te scot din visul meu nevisat, sa te aduc aproape, dar ma simt cu sufletul amortit. Ma simt ca si cum o mare de apa ar navali peste mine si tot ce as simti eu ar fi uscaciunea padurii, toamna.
Se termina si anul acesta, vine altul, mai bun spun unii, in care te simt si te voi simti departe, aproape. Esti gandul meu seara si dimineata si imi esti prezenta mai mereu in vorbe. Tot incerc sa te aduc inapoi dar esti deja departe. Poate te-am strigat prea tarziu, poate nu te poti intoarce. E un cerc vicios, stiu, si uneori ai vrea sa strigi si nu poti, exact ca in visele acelea cand alergi si nu gasesti un final.
Sper macar sa ai cu tine tot ceea ce ai nevoie. Sa nu te simti mai prejos decat ceilalti si sa fii fericita. Inca te astept la o cafea, "asa ca intre doctorite". Cheama-ma, striga-ma, adu-ma acasa. Hai mai repede si adu-l si pe Taticul. Crezi ca poti?!..
