Viata mea de aproape doi ani incoace, s-a schimbat profund. Tin sa iti povestesc acestea, caci tu esti singura care ma asculta, ma intelege. De fiecare data cand simt ca ma prabusesc, tu imi esti ca un zid si ma opresti, ma faci sa simt raceala betonului si astfel sa ma trezesc.
Vin si in seara aceasta sa-ti povestesc ultimele trairi. Stiu ca ti-am mai spus de nenumarate ori cum ma doare sufletul, cum aceasta fata m-a mistuit pe dinauntru, iar acum vrea sa faca acelasi lucru si cu aspectu-mi exterior.
Plec in graba si o ajung. Cu toata puterea o conving sa vina acasa. Ajung in camera mea si o las sa se odihneasca. Inchid usa cu cheia, doar din obisnuinta, de siguranta, ea in schimb vede in acest gest un atac asupra eului ei revoltator.
Se zbate, tipa si ar vrea sa se elibereze exact ca o pasare prinsa intr-o colivie. Trece de la o stare de spirit la alta, cauta cu ochii mari si intrebatori un punct de sprijin pe care nu-l gaseste. Imi cutremura viscerele cand o vad asa pierduta si vreau din tot sufletul sa-i redau linistea, dar nu reusesc. Ma pierd pe mine insami din peisaj si ea-mi simte teama.
Are tendinte de linistire, ca un bolnav psihic in momentele sale bune. Se apropie dintr-o data de mine iar apoi, cu genele imi gadila obrazul. Ma feresc de sarutul ei cat pot mai mult, dar in unele secunde imi pierd controlul, ea ma atinge si imi tremura sufletul. Trece un curent prin tot corpul meu si din atingerile ei se produce o explozie de simturi. As vrea sa inteleaga si sa simta cat de tare o iubesc cat de mult imi doresc prezenta ei, animarea de care da dovada sa mi-o insufle si mie.
Incepe sa planga exact ca un copil care a ramas singur si se cutremura din tot corpul. Atunci nu mai are nevoie de mine, ma respinge cu ura si-mi reproseaza ca o sechestrez. Desi ii spun ca poate sa deschida oricand usa, e imbufnata. Nu-mi mai vorbeste si incepe sa-mi distruga lucrurile, sa ma muste, sa ma loveasca la propriu. Ma doare ura ei mai presus de durerea fizica. Adoarme pana la urma si o las singura.
Ma duc sa ma plimb in tacere prin ploaia deasa. Nu pot plange, dar imi simt sufletul mai linistit cand simt ploaia prelingandu-se pe corpul meu care inca fierbe, nu din cauza ei, ci din cauza situatiei create, a penibilului careia nu-i pot face fata.
Draga T., trec azi prin curtea facultatii si ma simt strain de colegi, de mediu, de vreme. Nu e locul meu aici si ma simt exclus. Privirile lor taioase sunt vizibile printre sunetele rasului ei ascutit.
N-am avut curaj sa-ti spun, dar aseara, printre pauzele furtunii mi-a soptit ca ma iubeste. Am ramas mut de uimire si n-am reusit sa ii spun nimic. Probabil era lumina prea slaba..
