Pe patul strâmt, cămaşa largă
O carte greu îşi face loc
Şi ochiul meu închis de-o geană
Alunecă anost păşind sfios.
Şi-a câta oară mintea-ngândurată
Nu îmi ceruse ca să şterg
O umbră rece, arătoasă,
Conturul clar al unui om inert.
Din praful pixului şi-a zilei reci
O vocea grea cu urme clare
Determină pe mine, om normal
Să îmi găsesc iute-o spânzurătoare.
Şi tot mai rece umbra ta
Îmi face sufletul să fie cald
De-ai fi acum în preajma mea
Te-aş ignora cu încercarea zâmbetului amar.
Doar cartea stă închisă şi străină
O vezi şi mintea-ţi flutură un gând
De-aş fi acuma o diademă
Ţi-aş săruta cu buze reci al tău mormânt.
Dar nu-mi vei spune a tale fapte
Şi ochiul tău vioi şi rece
Se va plimba pe-a mele coapse
Şi mă va-mbrăţişa asemeni unui cleşte.
O gândule te rog te-ntoarce
E-un ciclu searbăd şi necunoscut
Când din a mea viaţă vreau să plece
Ca să îl fac din viu mort şi să-l uit.
Nu vreau poemele de mulţumire
Nici chiar privire, zâmbet şi un pat
Vreau însă-o inimă să-mi dea iubire
Şi sufletul să îmi rămână tot curat.
Din palma ta, culege dacă poţi un picur
Şi-aşează-l între buclele-mi nedescâlcite
Sărută-mă ca ieri pe colţul gurii
Ca să-nflorească-n mine numai visuri.
De tine mă desparte şi păstrează cartea
O vei vedea zâmbindu-ţi luminos
Nu plânge, doar întoarce foaia
Din scrisul meu vei înţelege,
dacă din carte sufletul mi-ai scos!
