Hai sa ne amagim cumva frumos ca vom fi mereu tineri si vom avea mereu timp de toate. Sa ne gandim ca zilele care vor urma vor fi doar ale noastre, ca nu ne va lua nimeni timpul, iar timpul se va lasa pacalit de dulcea noastra suflare. Stiu ca toate-s trecatoare si pentru asta, vreau ca de-acum sa organizez eu ziua, daca nu pot toate zilele, macar orele, timpul nostru.
Sa ne mangaie soarele, iar cand dorinta ti-e prea mare, sa ne racoreasca zapada. Sa avem mult la dispozitie, sa ne saturam de-un timp si sa trecem la altul. Sa facem noapte cand vrem sa dormim si ziua cand alergam prin iarba uda. Sa dureze imbratisarea cel putin doi timpi, iar in al treilea sa bem vin. Sa nu ne obosim razand, nici sa ne irosim in tacere. Veselia si cheful de viata sa ne fie in sange si sa le povestim copiilor experienta cum ca, noi aveam douazeci si ceva de ani si reuseam sa imblanzim timpul. Reuseam sa-l facem sa ne asculte. Timpul si intamplarile sunt ca si acel cerc. Daca le mangaiem vor deveni vicioase.
Insa timpul nostru ne era prieten. Nu venea la noi des, dar cand sosea, de cele mai multe ori uita sa plece, iar asa il iubeam tot mai mult.
Azi sunt in "illo tempore", nu ma simt nicaieri, nici chiar daca nicaieri ar fi in cel mai dulce loc posibil. Vreau sa fac eu regulile si vreau "Luna patrata". As vrea un roman care sa nu se termine niciodata, care sa-si dubleze volumul de fiecare data cand ajung la ultima pagina.
Poti sa uiti ce am scris, poti sa stergi. Daca nu o faci tu, sigur va veni timpul sa o faca in locul tau. Povestea mea scrisa prost intr-o zi obisnuita cu cafea suna ciudat.
Imi bate inima in carte si trebuie sa o supraveghez. Iar povestea cu romanul care nu se termina niciodata e doar in sufletul meu. Mai sunt si alte carti care vor acest privilegiu. Eu am in momentul acesta trei pe masa...
