departe de lume..

Cand il vazusem simtisem ca ceva nu era in regula, sufletul inca ma durea rau, si cu fiecare vorba aruncata parca distrugeam ceva ce nu exista inca, stricam totul ca si cum as distruge visul unui copil de a manca ciocolata inca dinainte de a se naste. Era tot el, parca un el strain si rece, departe de tot ce as fi vrut sa ating, il chemam cu sufletul si el nu ma intelegea, era undeva sus, departe, uitandu-se jos, la mine cu greu. Ma mangaia si in toata imbratisarea vroiam sa ii spun sa-mi dea dragostea promisa candva, dragostea pierduta din Eden, el se ferea si imi oferea frateste bratul.

 Calatoream alaturi de el si simteam ca nimic nu era real, nimic din ceea ce aveam in suflet. Era plin de aparente peste tot, in timp, in lume, pana chiar si in sufletele  noastre. Nu stiam cum puteam remedia situatia asa ca taceam si-l priveam atenta, desi el ma simtea atat de absenta. Il cercetam cu sufletul si-l vroiam mai aproape, il vroiam in viata mea la fel cum m-as fi agatat de lume, de viata aceasta atat de trecatoare, era apa mea, era mancare pentru suflet si trup, era alinare. Incet, a disparut printre picuri, nu am reusit sa-i disting chipul cu privirea mea mioapa, dar stiu ca deja era departe. Ma privea ca si la inceput, ca si cum nu ne-am cunoaste, ca doi straini care isi zic pentru prima oara “salut!”. Pleca si sufletul meu prins de-al lui ramanea undeva suspendat, ascultam in repezeala” requirem for a dream” cum imi patrundea prin madulare, prin vene, prin artere, se urca usor si ma lasa cu o dara de sange in coltul gurii, ma lasa uscata, rece..totul avea sa se termine in curand, foarte curand..

sesiune in ganduri..

Ies pe usa si aud sunete vagi. Dupa scurta conversatie intretinuta cu A. parca as vrea sa prind aripi. Si sa merg mai departe. Alunec pe coridorul slab iluminat si pasesc ca-n vis. Starea de semitrezie imi provoaca acel gol in stomac, alerg si mai repede. Usurarea isi face apoi locul prin mintea mea incarcata de anatomie, combinata cu o bucata de blog "scris in soapta" si cu linistea din camera in care ma aflu acum. Nebunia de afara ma face sa-mi doresc sa traiesc mai intens. Sa pot exterioriza ce ma framanta sa-mi adap sufletul. Uscaciunea lui imi inunda privirea, cand o fata ma intreaba daca ma poate ajuta cu ceva. Stau lipita de calorifer..sun, inchid, sun din nou. Nu am puterea sa visez atat de mult asa ca ma leg de-un pui de somn. Stiu ca maine ma voi trezi cu o alta constiinta, totul se va defini in mintea mea si nu-mi va mai fi teama sa apas butonul verde. Azi am simtit frica..o prea mare teama necontrolata, un tremur al mainii, care mi se reflecta in voce..

p.s.: nu ma suna tu, te bazai eu [atat doar cat sa indulcesc amarul]..

show must go on..

Mi-a fost foarte greu sa accept plecarea ta. Inca sunt aici si nu realizez pe deplin ca ai plecat. Ma gandesc ca poate ai avut o zi proasta, poate e o zi de marti dupa o seara de luni, in care nu te poti aduna, dar poti aduna amintirile si parfumul care inca inunda camera. Hainele imprastiate, dezordinea si soarele care patrunde prin transparenta unei perdele stravezii, toate lucrurile mici, care adunate, dau in final ceva bun, tot jazz-ul ascultat participa la definirea decorului atat de familiar, atat de aproape de suflet. Fiecare coltisor are povestea lui bine inchegata, iar daca stai si asculti cu atentie, printre sunetele de liniste, distingi cu uimire sunete de bucurie, de agitatie placuta, de o frumusete care nu dispare imediat dupa ce soarele rasare.
Iar apoi vine singuratatea, care e in fond potrivita fiecaruia dintre noi. Ma pandeste mereu dezamagirea ca lucrurile facute impreuna, ideile gandite impreuna, nu se vor mai repeta. Ca va trebui cu bagajul de sentimente, cu o valiza aparent goala dar umpluta de greutati, sa trec dintr-o zi in cealalta, sa pasesc cat pentru amandoi si sa para totul ca la inceput, ca un strigat printre straini, ca o voce de barbat care-mi spune pe nume de fata, ca o mana pe umarul gol, lipsit de aparare.
Sa imi para totul firesc si lipsit de griji. Sa adun cu atentie memoriile ca nu cumva sa alunece in eternitate si sa fie pierdute pe vecie, ca atunci cand se va reintregi amintirea fiecare sa vina cu bucatica lui, fiecare sa spuna partea lui de poveste si felul in care a perceput-o.
Ca dupa ani de resemnare sa inteleg ca a fost inutil. Fericirea statea langa noi, era esenta, vorbele care ne hraneau o intregeau. Venea mereu sa ne mangaie si nu o luam in seama. Plecam sa descoperim lucruri, oameni noi. Nu ne puteam schimba, linistea ne parasise iar fericirea inca zacea pe-o aripa de unsprezece octombrie. Inca si azi mi-e greu sa cred in plecarea ta...