E vesnica pe lume doar schimbarea

 

 

Suntem ca norii iuti, lunecatori,
Ce-nvaluie, la miezul noptii, luna:
O clipa trec, semeti, stralucitori
Si pier in bezna pentru totdeauna.

Suntem ca niste lire vechi, vibrand
In fel si chip sub fiecare boare:
Nici un acord, in trupul lor plapand,
Cu celelalte n-are-asemanare.

Un vis ne otraveste cand dormim.
Un gand ne pangareste-apoi trezia.
Totuna-i de simtim sau de gandim
De plangem sau de stim ce-i cu bucuria.

Oricata bucurie sau dureri
Ne-asteapta fara capat e cararea.
Si maine pentru om nu-i ce-a fost ieri
E vesnica pe lume doar schimbarea.

 P.B. Shelly

P.S. am simtit azi, mai precis acum sa postez poezia lui Percy Bysshe Shelley. Nu ma intreba de ce, nu-ti cer nimic in schimb. Mi-am exprimat un timp al respiratiei. Atat..

seara de weekend

Stii, mi-ar placea sa-ti ascult zambetul si sa iti citesc urechile. Da, am uitat sa-ti spun ca urechiile reprezinta o harta, un drum de parcurs. De fiecare data cand dormi, eu visez ca pornesc la drum. Vad mereu semne, cifre si un fel de conexiuni ciudate carora nu le gasesc intelesul. De ce as vrea cifre pentru a-ti remarca unele aspecte exterioare cand ele se afla atat de aproape de mine? Cu cat imi dau seama ca as reusi sa descopar cate ceva, tu te intorci in somnul tau pe partea cealalta. Si-n visul meu te pierd putin cate putin. Deci, e mai bine sa nu descopar misterul ci sa-l amplific, pierzandu-ma in alte detalii mai picante, cum ar fi pielea ta care lasa o dara de finete pe obrazul meu.

Iti simt respiratia in ceafa mea si in sufletul tau. E ca si cum la un moment dat, te-as simti pe tine in trupul meu si invers. Contopirea creata de minte nu se poate materializa, dar in realitatea noastra palpabila poate fi mai mult decat ne-am fi imaginat la inceput.

Bratele puternice ma cuprind si simt cum din stransoarea lor imi bate inima mai tare. Genele cu care imi gadili buzele imi transimt fiori prin tot corpul si ma faci a-ti spune povesti cu ciocolata. Din cealalta camera aud jazz-ul printre razele incinse, prin draperia noastra de pe vremea bunicii. Vine o vreme cand ne pierdem prin valoarea timpului atribuita de oameni. Noi, in casa, nu avem timp.

Si, in sfarsit in sufletul, caci e doar unul, se poate dormi mult, se poate plimba in voie prin intermediul  trupurilor care se indragesc, ei doi pot simti talpile reci si umede de roua, pot gusta ploaia, pot alinta o lacrima de bucurie sau pot sa se priveasca in ochi pe vesnicie. Imbratisarea ma face sa-mi doresc mai mult sa aud “Candy”, ma face sa-ti sarut pielea si sa o iau cu mine, sa-ti simt pulsatiile, sa ne bata inima la fel. Azi suntem un suflet invelit cu drag de doua trupuri, dar maine, de ce vorbesc de un maine cand stiu ca doar prezentul , doar pe "acum" il putem avea.

Sa nu ne gandim la nimic, decat la o seara de weekend in care sa ne ascultam inima…