show must go on..

Mi-a fost foarte greu sa accept plecarea ta. Inca sunt aici si nu realizez pe deplin ca ai plecat. Ma gandesc ca poate ai avut o zi proasta, poate e o zi de marti dupa o seara de luni, in care nu te poti aduna, dar poti aduna amintirile si parfumul care inca inunda camera. Hainele imprastiate, dezordinea si soarele care patrunde prin transparenta unei perdele stravezii, toate lucrurile mici, care adunate, dau in final ceva bun, tot jazz-ul ascultat participa la definirea decorului atat de familiar, atat de aproape de suflet. Fiecare coltisor are povestea lui bine inchegata, iar daca stai si asculti cu atentie, printre sunetele de liniste, distingi cu uimire sunete de bucurie, de agitatie placuta, de o frumusete care nu dispare imediat dupa ce soarele rasare.
Iar apoi vine singuratatea, care e in fond potrivita fiecaruia dintre noi. Ma pandeste mereu dezamagirea ca lucrurile facute impreuna, ideile gandite impreuna, nu se vor mai repeta. Ca va trebui cu bagajul de sentimente, cu o valiza aparent goala dar umpluta de greutati, sa trec dintr-o zi in cealalta, sa pasesc cat pentru amandoi si sa para totul ca la inceput, ca un strigat printre straini, ca o voce de barbat care-mi spune pe nume de fata, ca o mana pe umarul gol, lipsit de aparare.
Sa imi para totul firesc si lipsit de griji. Sa adun cu atentie memoriile ca nu cumva sa alunece in eternitate si sa fie pierdute pe vecie, ca atunci cand se va reintregi amintirea fiecare sa vina cu bucatica lui, fiecare sa spuna partea lui de poveste si felul in care a perceput-o.
Ca dupa ani de resemnare sa inteleg ca a fost inutil. Fericirea statea langa noi, era esenta, vorbele care ne hraneau o intregeau. Venea mereu sa ne mangaie si nu o luam in seama. Plecam sa descoperim lucruri, oameni noi. Nu ne puteam schimba, linistea ne parasise iar fericirea inca zacea pe-o aripa de unsprezece octombrie. Inca si azi mi-e greu sa cred in plecarea ta...