pic pic pic

.ploua gri si tavanul se umezeste, incepe sa faca valuri si sa se scurga, nu-l consolideaza nimic iar putreziciunea il va omori.
Oamenii se umezesc, mucegaiesc si se darama. Nu-i tine nimic legati in casa si nu se mai pot ascunde. Fetele lor erau vesele odata, acum li se citeste goliciunea pe trup. Ma intreaba mereu daca mi-am scris bucatica de poveste, ca ei sa aiba ce sa citeasca seara, cand se vor pune in pat. Ma leaga de lucruri inutile, de vorbe aruncate in vant si de realitate. De realitatea lor din care eu nu fac parte, de tavanul si de sufletul lor umed.
Ploaia inca aluneca incet, dar mi-e frica sa inchid ochii si sa ma trezesc apoi in mare. Vor veni sa-mi adune creioanele, umflate si ele de gustul apei. Oamenii mari plang cu lacrimi adevarate, plang des si scurt. Vor mereu cate un oblon nou la casa, cate un scaun de lemn in care sa-si legene amintirile. Au doar franturi de vise ce si le mai aduc cu greu aminte si desi e seara acum si ploua, in mintea lor e doar dimineata. Ma atrag in jocul lor, catre gropi pline de apa, catre povesti preapovestite, iar cand renunt ma trezesc pe uscat.
Casa mare e plina de regrete si desi apa picura incet, pana deseara va fi un lac intr-o bucata de viata.
Tu imi povestesti de oamenii tai care s-au deteriorat, eu de ai mei. De fapt e o multime care nu poate fi definita ca intreg. O adunatura de pescari nu e ca o armata. Ei incearca acum in timpul lor pierdut sa mai gaseasca bucatile din care au fost creati; in apa tulbure cu toate ca vezi pestii la suprafata e imposibil sa-i atingi.
In cele din urma vine salvatorul care se ineaca doar gustand o picatura de apa, tavanul cade peste el si in cele din urma rade. Singur dar inca rade. Vede cu putin noroc ca ploaia s-a transformat in zapada. Inchide ochii si sufletu-i in apa si apa-i in zapada.